Tuzla şi legendele ei

Un loc plin de legendă care reuşeşte să treacă examenul timpului este comuna Tuzla. Aici găsim o biserică ridicată de Mihail Kogălniceanu personalitate pe care locuitorii o cinstesc cum se cuvine: în curtea lăcaşului de cult se află bustul istoricului, singurul bust al acestuia din vreo comună constănţeană. Şi tot de Tuzla se leagă câteva legende deosebite. Iat-o pe aceea a Eugeniei Doina Gemalea din „Legendele ţinuturilor dobrogene”. Frumoasă, cu parfum de istorie şi de autenticitate în ea (aşa cum îi stă bine unei legende ţesute cu fir de adevăr):

„Se spune că oştirile sultanului, mergând să se întâlnească cu ale ţarului, o luau totdeauna pe malul mării ca să nu se rătăcească. Era o vară foarte caldă. La un popas pe malul lacului   Techirghiol, armata turcească s-a scăldat în apa ghiolului. Un ostaş care nu intrase în lac a văzut o spumă albă pe nişte pietre de la marginea lacului.  Curios, a gustat din ea şi şi-a dat seama că e sare. S-a uitat apoi spre lac, mirat, spunând: „tuzlu-ghiol” – adică „lac sărat”. S-a dus şi a dat de veste paşei care comanda armata. Paşa a poruncit să se facă un pod din piatră lată, care să fie udat din tmp în timp cu apa din lac. Apa se preschimba în aburi iar sarea rămânea pe pod şi era strânsă. Cu timpul s-au format aici „armani de sare” – un fel de depozite de sare cum sunt cele pentru cereale – iar locul s-a numit Tuzla de la vorba turcească „tuz” care înseamnă „sare”. Au fost demult două Tuzle: Buiuk-Tuzla, adică Tuzla Mare şi Kuciuk Tuzla – adică Tuzla Mică. Tuzla  Mică a pierit şi a rămas numai urma armanului iar pe locul Tuzlei Mari s-a întemeiat Tuzla de azi. Cei dintâi descălecători au fost aici creştinii; erau mocani veniţi cu oile prin anii 1850 de prin părţile Sibiului. După războiul din 1877 au început să vină şi bulgarii dinspre Tulcea. Cu timpul însă ei şi-au luat nume româneşti şi au vorbit limba română.”

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *